In camera mea de camin pluteste un mare paradox, unul care ma macina, ma enerveaza, ma face sa imi pun multe intrebari. Un scenariu simplu, 2 persoane, ambele pasionate de tot ce inseamna cuvant, socializare, insa elementul diferentiator este cadrul.
Cum poti sa nu imparti decat 2 cuvinte in 24h cu o fiinta care sta la 1 m de tine?
Suntem niste sclavi ai automatismului de zi cu zi, niste rutinari care nu pot sa evadeze din sfera lor sablonizata. Cuvantul sau orice alta forma de interactiune n-ar face altceva decat sa perturbe aceasta oranduire.
De ce sa comunicam, cand suntem captivati de propriul ego?
De ce sa permitem altora sa ne invadeze spatiul cu niste replici straine, carora, la randul nostru, trebuie sa le oferim raspunsuri straine?
Parca noaptea si ziua s-au contopit intr-un tot ce ne absoarbe de orice forta de a grai. Noaptea continua, orele trec, secundarul rasuna pe fundal.
Liniste.
Si asa va fi mereu.
